21 aprilie 2011

Insomnia

........
Am traversat barul pentru a ajunge la o uşă. Livia lăsa în continuare senzația că nu mă cunoaşte. Îmi era teamă să-i spun pe nume. Nu ştiam ce era la mijloc. Ajungând afară, am avut surpriza să văd că drumul scurt, pe care trebuia să mergem, era o râpă plină cu statui albe de marmură. Şi, pentru că nu era destul loc să mergem printre ele, trebuia să ne căţărăm pe ele. Părea a fi un cimitir al statuilor. Colegele Liviei erau foarte vesele şi păreau să se distreze pe seama mea. Livia m-a prins de mână.
 - Eşti gata? Trage aer în piept că va trebui să ţii pasul. Noi suntem obişnuite cu mersul pe deasupra. Drumul acesta pe cât pare de dificil este distractiv. Dacă e nevoie ne vom opri să te aşteptăm, dar numai o singură dată.
 Ele au ajuns foarte repede deasupra, eu am mai rămas în urmă căutând o modalitate de a mă prinde. Am găsit-o pe Venus a lui Botticelli cu capul în jos iar scoica ei statea precum o pălărie. Mai încolo, o balerină a lui Degas statea în arabesc. Nu eram decisă pe care dintre acestea să urc şi care este mai uşor de escaladat. Ciudată reprezentare a picturilor în marmură, ciudat şi drumul ăsta! Dar nu mai era timp de reflecţie, eu eram abia jos. M-am prins de Venus şi am reuşit să mă urc. E drept că nu mi-aş fi închipuit că marmura se poate sfărâma aşa de uşor. Am alunecat şi m-am agăţat de marginea scoicii care se ciobea. Mă uitam cu mirare la ceea ce îmi rămasese în mână. Marmura avea consistenţă de gips şi asta însemna că drumul va fi şi mai anevoios decât mi-l închipuisem. Desprinzându-mă am căzut pe Dimineaţa sau Noaptea lui Michelangelo- nu mi-am putut da seama prea bine pentru că a urmat o alunecare rapidă de tobogan. Viteza m-a ridicat şi am putut prinde mâna lui Adam din Geneza. Eram cuprinsă de frică pentru că mişcările pe care trebuia să le fac nu erau controlate numai de mine. Agăţată ca de o liană nu prea vedeam care ar putea fi următorul pas spre înaintare. Am hotărât să mă odihnesc. Deasupra mea apare capul uneia dintre colegele Liviei.
  -Ai obosit! Oricum, dacă te gândeşti să te întorci, îţi pot spune că uşa barului nu se deschide decât într-un singur sens. Bine că ai ajuns aici. De acum încolo este foarte simplu. Dă-mi mâna să te ajut!
  Eram bucuroasă că am reuşit să le ajung din urmă. Toate stăteau cuibărite pe câte o statuie. Mă aşteptau. Auzind un zgomot, m-am uitat în jos, pe pământ. Era un ţigănuş care încerca din răsputeri să rupă mâna unuia din îngerii lui Rafael. Nu puteam să las să se întâmple o asemenea barbarie!
  -Ce faci? De ce strici?
  -Ce stric?, mă întreabă cu ochii pe jumătate închişi şi ţintiţi în sus spre mine.
  -Nu rupe aia! O să strici tot...
  -Aaaaaa, asta? Păi, îi trebuie lui tati să termine o masă şi mâna asta este numai bună pentru piciorul ei. Apoi, marmora asta aruncată nu trebuie la nimenea. Şi... ce te ’nteresează, doamnă, ce fac eu? N-ai treabă? Dacă nu mă laşi în pace, ţip de se aude pân’ la tati...
  N-a mai spus nimic şi a rupt-o la fugă cu mâna în braţe. Eram intrigată de băieţel. Una dintre fete, pe care am recunoscut-o cu greu că este una dintre dansatoarele din bar, mi-a spus că aşa reuşesc unii oameni să trăiască. Folosesc marmura pentru a face mobilă şi apoi o vând.
  Obosită şi cuprinsă de panică, am avut un moment în care am crezut că nu voi mai ajunge acasă. De ce stau cocoţată pe statuile astea? Şi noaptea asta de ce nu se mai termină? Livia este cea care mă poate ajuta.
 -Livia, te rog, vreau să ajung acasă! Hai să mergem. Cred că şi Mircea este destul de îngrijorat.
 -Mircea este soţul tău?
 -Ştii povestea! Aşa a trebuit să spunem ca să putem închiria apartamentul.
 -Nu ştiu nici o poveste. Ştiu că vrei să ajungi acasă. Doar atât ştiu. Chiar dacă nu mai ai puteri o să ajungi, pentru că mai este foarte puţin de mers. Uite, vezi jgheabul acela?
 -Da.
 -El e partea cea mai distractivă din tot drumul ăsta. O să alunecăm pe el până jos. Când se termină el, am şi ajuns pe pământ. De acolo ne vom despărţi.
  Antrenată de ideea că se sfârşeşte măcar acest drum, am dat la o parte neruşinarea cu care continua Livia să mă facă să cred că nu ne cunoaştem. Ajungând la jgheab, care o era o împletitură din crengi şi iederă, fetele pe rând se lăsau în voia alunecării. Erau cuprinse de o stare copilărească de fericire. Chiuiau, ţipau, urlau tot felul de îndemnuri ca şi cum jgheabul acela era un fel de cucerire greu câştigată. În sfârşit am ajuns să pun piciorul pe pământ.
 Rămasă singură, încercam să găsesc măcar un reper cunoscut care să mă ghideze către casă. În întuneric am reuşit să disting silueta unui bărbat care se apropia de mine. Bine că este el să-l pot întreba pe unde să merg către casă. A mai avut timp să-mi treacă şi ideea prin cap că ar putea fi un om rătăcit ca şi mine. S-a oprit. Fără să-i fi adresat vreun cuvânt, mi-a spus că mă conduce până la biserică.
 -Care biserică? Catolică?, l-am întrebat.
 -Da.
 -Asta înseamnă că de acolo mai am foarte puţin de mers până să ajung.
 -Ştiu.
  Şi cum s-a încheiat scurta noastră discuţie, am şi ajuns singură la biserică. Din biserică se auzea un murmur. Ce zi este astăzi? Ce zi este astazi? Este marţi! Trebuie să fie Ruga suferinzilor către Sfântul Anton. Voi intra în biserică şi de aici mai este puţin. Intrând, am desluşit murmurul. „Pater noster qui est in cellis, fiat volunta...”. Aveam o candelă în mână. Biserica era schimbată. Altarul era chiar foarte aproape de intrare. De o parte şi de alta a lui se dechideau două coridoare. Trebuie să merg pe cel din dreapta! Imediat ajung acasă...Îmi fac loc printre ologi. Trebuie să trec printre ei. Numai să ajung la uşa care trebuie! Am ajuns. Lângă uşă patul unui muribund. Mi-e frică. Nu pot merge pe lângă el! Fac cale întoarsă pentru a ieşi din biserică. Alerg. Două femei îmbrăcate în negru îmi spun că mi se stinge candela. Mă opresc.
 -Vreau să ajung acasă!
 -Vreau să ajung acasă!
 -Vreau să ajung acasă!
Şi... am ajuns.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu